poemul salvator – XIX
ce de prune am adunat purtând o fustă largă
ruginie cântând precum un cor de frunze de nuc
pe când tu mă priveai cu braţele încrucişate pe-un coş
de nuiele în care dormea dus un greier de porumb
păcătosul!
înaintea mea stau dezbumbaţi câţiva
năsturaşi de toamnă galbeni îndărătnici
lângă tine un motan cu răsuflarea tăiată
în tine, încărcată de bubuituri, o inimă
gata să mă ţină la piept!
de ce să nu recunosc
poftesc la vinul gurii tale blânde
în plus vreau să te sorb măcar
o dată cu ochii deschişi
până la capăt în lumina zilei
zăpăcită de-atâtea ploi amestecate cu
picăturile jucăuşe de pe şira spinării
în vreme ce de sub cămaşa ta
trag cu ochiul demoni silitori care
se pricep la şterpelit astâmpărul din vene
tălpile mele nu-şi găsesc de bucurie locul
ei bine! nu mă duce cu vorba că nu-mi schimb
culoarea ochilor!
nu ştiu ce e mai rău
un cuvânt nepotrivit în timp ce sărbătoresc clipa în care
mă descânţi cu degetele sau
lipsa de răbdare care dă peste cap tot jocul
iar momentele-cheie trebuie reluate de la
zero
şi totuşi
nu mă lasă inima să arunc cu pietre într-o noapte
de dragoste nereuşită. nu mă lasă inima să număr stele
în timp ce tu defilezi cu dinţii pe coapsele mele
nu mă lasă inima să-ţi aprind ţigara în locul simţurilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu