Se afișează postările cu eticheta Dictionar de curtezane si de amoruri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dictionar de curtezane si de amoruri. Afișați toate postările

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Pauline de Beaumont

Femeie de litere, prietenă şi iubită a „Sălbaticului” în persoana scriitorului, politicianului şi diplomatului François-René de Chateaubriand, Pauline de Beaumont (1768 -1803) era fiica domnului de Montmorin, unul din miniştrii regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei.



La optsprezece ani, Pauline se căsătoreşte cu un conte de Beaumont de care se desparte aproape imediat. În timpul Revoluţiei franceze, toată familia ei este trimisă la ghilotină. Singura care nu figura pe lista celor care veniseră să-i ridice familia era ea. Pauline se refugiază în casa unui ţăran din Passy. În apropiere de casa acelui ţăran locuia cel mai bun prieten al lui Fontanes, Joseph Joubert, intelectual de mare fineţe, dar care nu publicase încă nimic. Vizitând-o pe tânara femeie, domnul Joubert rămâne încântat de inteligenţa ei şi îi devine prieten, sfătuitor, confident şi protector. După cum se zvonea, nu şi amant.




Pauline nu refuză amorul altor amici, însă marea ei dragoste apare în momentul când îi este prezentat Chateaubriand. Bolnavă de tuberculoză, considerată mai degrabă urâtă decât frumoasă, însă foarte senzuală şi originală, Pauline „aducea mai mult cu o Muză decât cu o Graţie”, după cum scria Joubert.




Către sfârşitul anului 1800, Pauline de Beaumont se reîntoarce la Paris şi locuieşte în apartamentul cedat de un alt bun prieten de-al ei, Etienne Pasquier. În jurul ei se formează o mică societate de intelectuali, dintre care făceau parte, pe lângă Joubert şi Chateaubriand, poetul Chenedolle, Fontanes, doamna de Vintimille, doamna de Saussure, doamna de Stael, Pasquier, Bonald, Mole şi alţi cîţiva.




În anul 1801, Pauline de Beaumont închiriază o casă în Savigny-sur-Orge şi îl invită pe Chateaubriand să lucreze acolo. Peste doi ani, în 4 noiembrie 1803, Pauline de Beaumont moare, la Roma, în braţele amantului pe care îl admirase atât de mult.




vineri, 16 ianuarie 2009

Lou Andreas-Salomé

(1861 - 1937)

("...nu pot celebra nicio sărbătoare fără tine." - Rainer Maria Rilke, Jurnal florentin)

Lou Salome, destinatara acestor cuvinte scrise de către marele poet Rainer Maria Rilke, a reuşit să cucerească mintea şi inimile câtorva bărbaţi care aveau să devină proeminenţe ale vremii.

Astfel, celebra scriitoare şi psihanalistă de origine rusă a fost, printre altele, iubita lui Netzsche, Rilke şi Freud.

Lou Salome s-a născut la Sankt Petersburg într-o familie cu rădăcini franceze şi germane. Pasionată de studiu, Salome îl convinge pe un pastor olandez, Hendrik Gillot, să o iniţieze în câteva discipline care îi deveniseră dragi: teologie, filozofie, istoria religiilor, în literatura franceză şi în cea germană. Domnul Gillot, încântat de inteligenţa şi de entuziasmul tinerei domnişoare, s-a îndrăgostit atât de tare încât a hotărât să o ceară în căsătorie; asta, bineînţeles, după ce ar fi divorţat de soţie.

Bine pregătită de domnul pastor, Lou pleacă împreună cu mama ei în străinătate: întâi, la Zurich, apoi, la Roma. La Roma, Salome îl cunoaşte pe Paul Ree, fiul unui bogat om de afaceri şi bun prieten cu Nietzsche. Cei trei călătoresc împreună, iar Nietzsche se îndrăgosteşte puternic de Lou. Atât de tare încât se spune că marele filozof ar fi avut o tentativă de sinucidere din cauza ei.

În cele din urmă, trioul se destramă, iar Lou şi Ree pleacă la Berlin unde locuiesc împreună. La Berlin, Lou îl cunoaşte pe lingvistul Carl Friedrich Andreas. Cei doi se căsătoresc. Chiar căsătorită fiind, Lou îşi continuă viaţa aventuroasă, angajându-se într-o relaţie amoroasă cu jurnalistul de origine germană Georg Lebedour.

În 1897, Lou îl întâlneşte, la Munchen, pe viitorul mare poet, Rilke. Lou-Salome nu era considerată o mare frumuseţe, nu se machia, nu era preocupată de aspectul său fizic, însă carisma ei era atât de puternică încât reuşea să seducă pe aproape oricine.

Rilke abia împlinise 21 de ani; Lou avea cu vreo 15 mai mult. Marea lor poveste de dragoste a durat cîţiva ani, însă prietenia lor - toată viaţa.



miercuri, 7 ianuarie 2009

Lucy Hay (1599 – 1660)

Femeie tenace şi ambiţioasă, Lucy Hay a rămas celebră pentru intrigile pe care le-a urzit în timpul războaielor civile din Marea Britanie.

Lucy a fost cea de-a doua fiică a contelui Henry Percy, supranumit „Contele Vrăjitor”. În 1617, Lucy se căsătoreşte cu James Hay, conte de Carlisle, consilier şi favorit al regelui James I al Angliei.

În 1625, pe tronul Angliei urcă regele Carol I. James Hay rămâne sfătuitor şi cavaler al noului rege, iar Lucy Hay intră în anturajul reginei Henrietta Maria devenind doamnă de onoare a acesteia.

Inteligentă şi şarmantă, Lucy Hay este curtată de către doi dintre membrii Parlamentului, Thomas Wentworth, conte de Strafford şi John Pym, lider al părţii adverse din Parlament şi critic important al regelui James I şi, mai apoi, al regelui Carol I. Lucy Hay acceptă o legătură amoroasă cu ambii politicieni împărtăşindu-le din informaţiile care circulau în anturajul reginei influenţând astfel multe dintre acţiunile politice ale vremii.

În 1647, la câţiva ani după executarea contelui Strafford, Lucy este atrasă definitiv de către partea regalistă, în casa ei având loc o mare parte din întâlnirile de taină ale nobilimii.

Totuşi, forţele parlamentare ies învingătoare, regele Carol I este executat, fiul acestuia, Carol al II-lea, este timis în exil, iar Lucy Hay este închisă în Turnul Londrei unde este torturată pentru a se obţine informaţii în legătură cu planurile lui Carol al II-lea.

Eliberată pe cauţiune, în septembrie 1650, Lucy Hay moare curând după Restauraţie.


joi, 18 decembrie 2008

Anna Constantia von Brockdorff (1680 – 1765)


Anna Constantia von Brockdorff, contesă de Cosel, a fost una dintre numeroasele amante ale regelui August al II-lea al Poloniei, supranumit „cel Puternic”.

De origine germană, Anna Constantia a fost fiica unei vechi familii de nobili din Hamburg. Inteligentă şi foarte impulsivă, Constantia era, deopotrivă, pasionată de studiu şi de activităţile fizice. Ştia câteva limbi străine, stăpânea, destul de bine, matematica şi iubea vânătoarea.

La paisprezece ani, Anna este trimisă la reşedinţa ducelui C. Albrecht pentru a deveni domnişoara de onoare a fiicei acestuia, Sophie Amalie. Anna rămâne însărcinată – posibil cu ducele Ludwig Rudolf – şi este trimisă înapoi la părinţii ei.

În jurul anului 1699, Anna Constantia devine iubita lui Adolph Magnus, baron de Hoym şi se mută în casa acestuia. Cei doi se căsătoresc în 1703 şi divorţează trei ani mai târziu.

În 1704, Anna îl întâlneşte pe regele August şi devine cea mai apropiată prietenă a lui. În acea perioadă, favorita regelui era prinţesa Teschen. Un an mai târziu, Anna Constantia îi ia locul, este numită „amantă oficială” şi primeşte titlul de „contesă de Cosel”. Anna şi regele au împreună trei copii: două fete şi un băiat.

Mult prea ambiţioasă, Anna se amestecă în politică şi, pentru acest lucru, nu place celorlalţi nobili care o considerau periculoasă pentru interesele lor. În cele din urmă, August al II-lea se îndrăgosteşte de Maria Magdalena Bielinski, iar Anna Constantia este trimisă în exil, exil care durează, nici mai mult, nici mai puţin decât 49 de ani.

duminică, 14 decembrie 2008

Pauline-Felicite de Mailly-Nesle (1712 – 1741)


Pauline-Felicite de Mailly-Nesle, marchiză de Vintimille, a fost una dintre cele cinci faimoase „surori Nesle” care au intrat în graţiile regelui Franţei, Ludovic al XV-lea.



Sora ei, Louise-Julie de Mailly, era încă favorita regelui, însă relaţia era pe sfârşite. Louise o invită pe sora ei mai mică, abia ieşită din mănăstire, la curte. Pauline îi mărturisise unei colege că visul ei era să ajungă amanta regelui.



Pauline nu era avantajată de frumuseţe, însă era spirituală, impertinentă şi foarte originală atunci când îşi exprima opiniile. La un an după sosirea ei la curte, Pauline era nelipsită din anturajul suveranului. Acesta se amoreză cu adevărat de Pauline, dar, comod din fire, şi pentru a nu o jigni de Louise, evită o ruptură cu aceasta, aşa că cele trei personaje erau prinse într-un amuzant „menage a trois”.



În 1739, regele îi cumpără Paulinei castelul de la Choisy, care era, de fapt, mai mult o „casă a plăcerilor”, unde erau invitate un număr restrâns de persoane. Devenită castelană la Chosy, Pauline profită de această intimitate şi se dedică „educaţiei politice a regelui”. Proiectul inteligentei amante consta în a face din Ludovic al XV un mare monarh. Pentru a-şi atinge scopurile era necesară îndepărtarea regelui de sub tutela cardinalului Fleury.



În cele din urmă, pentru a salva aparenţele şi pentru a justifica prezenţa Paulinei la Palat, aceasta se căsători, de complezenţă, cu marchizul de Vintimille, nepotul arhiepiscopului din Paris.



La începutul anului 174o, Pauline rămase însărcinată şi, cu toate că sarcina era dificilă, amanta regelui continuă să-l convingă pe acesta de importanţa pe care o are pe scena politică internaţională.



Din nefericire, la scurt timp după naştere, starea Paulinei se înrăutăţi şi în noaptea de 9 spre 10 septembrie 1741, încetă din viaţă.




vineri, 28 noiembrie 2008

GEORGIANA CAVEDISH (1757 – 1806)


Georgiana Cavedish, ducesă de Devonshire, s-a născut într-o familie de aristocraţi englezi, susţinători fervenţi ai partidului Whig. A fost prima soţie a ducelui de Devonshire, William Cavedish şi amanta lui Charles Grey, politician marcant al partidului Whig şi, apoi, prim-ministru al Angliei.



Chiar înainte de a se căsători cu Georgiana, William avea o amantă, Charlotte Spencer, care îi dăruise o fiică. Charlotte muri curând după 1778, iar ducele le aduse, pe Charlotte, micuţa sa fiică, şi pe d-na Gardner, doica ei, la conacul Devonshire. Georgiana îşi primi fiica vitregă cu dragoste, cei doi soţi inventară o poveste şi totul reintră în normal. Adică, William îşi căută altă amantă care să-l adore aşa cum făcuse Charlotte Spencer.



Amanta apăru în viaţa lui William în persoana lui „Bess” Foster. Mama Georgianei a prezentat-o pe lady Foster familiei Cavedish. Bess a devenit cea mai bună prietenă a Georgianei şi, în curând, noua femeie a lui William; iar după moartea Georgianei, cea de-a doua soţie a ducelui.



Georgiana avea o energie debordantă, participa la campanii de stradă mergând în cele mai dubioase cartiere pentru a bate din uşă în uşă în numele partidului pe care îl susţinea. Era o politiciană talentată, reuşea să atragă o mulţime de simpatizanţi şi îi recompensa pe cei loiali partidului. Era strălucitoare şi elegantă, dar şi o jucătoare împătimită. Problemele cu jocurile de noroc au adus-o în pragul divorţului.



În cele din urmă, Georgiana o născu pe micuţa Georgiana, iar William renunţă la divorţ. La un moment dat, familia Devonshire o trimise pe Bess în străinătate. Adevăratul motiv era acela că Bess era însărcinată cu William. Când Georgiana îi mai născu ducelui un băiat, Bess îi născu o fetiţă, pe Caroline. Apoi Georgiana deveni amanta lui Charles Gray şi o născu pe Eliza Courtney.


duminică, 22 aprilie 2007

TULLIA d’Aragona (1510-1556)

Aşa cum istoria consemnează, în plină mişcare spirituală a umanismului a apărut o clasă de femei, care, se spunea, îmbinau viaţa liberă cu arta de a plăcea şi cu o substanţială educaţie, cu alte cuvinte au apărut „curtezanele oneste”  a căror domnie a durat 50 de ani.
              Se presupune că Tullia era fiica tânărului cardinal Luigi de Aragon şi a frumoasei curtezane Giuliana Campana din Ferrara. Atunci când Giuliana l-a anunţat pe Luigi că va fi tată, din naivitate sau pentru că era chiar adevărat, acesta şi-a asumat paternitatea. Când Luigi a murit, la 43 de ani, Tullia a moştenit destulă avere ca să-şi permită desăvârşirea educaţiei în Florenţa şi apoi la Siena.

            Întorcându-se la Roma, Tullia a găsit o atmosferă prielnică intenţiei sale de a continua „cariera” Giulianei, mama sa, devenind una dintre cele mai ilustre curtezane oneste.
            Mulţi dintre principii, nobilii, cardinalii şi scriitorii vremii, mai mult sau mai puţin valoroşi, erau prezenţi zilnic în salonul celebrei curtezane, transformat de ea, după cum se spunea într-o „universală şi onorabilă academie”.
            Biograful Zilioni o descrie astfel: Tullia de Aragon „avea un glas suav şi cânta din instrumente cu atâta dulceaţă, că îi uimea pe toţi. Vorbea cu graţie şi cu elocvenţă rară, fie că glumea, fie că vorbea serios.” Compunea sonete şi nu o dată fusese comparată cu Saffo.
Printre amanţii săi s-au numărat diplomatul Giorlamo Muzio, poet şi prozator în timpul liber, tânărul nobil Ercole Bentivoglio, umanistul Benedetto Varchi, poet, critic şi profesor la Academia florentină sau adevărata sa pasiune, mult mai tânărul nobil Pierro Manneli.
            După pierderea mamei şi a Penelopei, sora ei mai mică, Tullia s-a abandonat practicilor religioase. Simţindu-şi sfârşitul aproape, fosta curtezană şi-a scris testamentul, în 1556. A fost îngropată lângă mama şi sora ei, în faţa balustradei altarului mare din biserica romană Sf. Augustin.

luni, 5 martie 2007

Françoise de Foix, Contesă de Châteaubriand

      Françoise de Foix, Contesă de Châteaubriand(1495-1537). A fost fiica lui Jean de Foix, viconte de Lautrec şi a plăcutei Jeanne d’Aydie, iar mai târziu soţia lui Jean de Laval, conte de Châteaubriand.
 
      De foarte tânără a locuit la curtea Franţei  făcând parte din anturajul reginei Anne de Bretagne. Educată şi talentată, Françoise de Foix vorbea latina şi italiana, scria poezii şi cânta foarte bine. 
      Frumuseţea şi inteligenţa brunetei Françoise de Foix au fost remarcate de regele Francisc I al Franţei care începe să trimită cadouri familiei şi să le înlesnească membrilor ei ascensiunea la curte.   
      Astfel, soţul ei devine comandantul armatei; fratele ei mai în vârstă, vicontele de Lautrec, primeşte funcţia de guvernator al Ducatului Milanez; ceilalţi doi fraţi sunt promovaţi în poziţii militare importante. 
     Françoise de Foix devine amanta regelui, după cum se presupune, prin 1518. În aprilie 1519, când delfinul François a fost botezat Ambois, Jean de Châteaubriand şi soţia lui au asistat la ceremonie; Françoise a fost instalată lângă prinţesele regale, ceea ce, la curte, însemna că este „iubita de suflet a regelui”, favorita. 
     În jurul anului 1522, poziţia ei de favorită este ameninţată de Anne de Pisseleu d’Heilly, însă nu îşi pierde influenţa la curte unde trăieşte în continuare confortabil. Până la urmă afecţiunea ei pentru rege dispare şi se întoarce la Châteaubriand unde locuieşte cu soţul ei. 
     Despre moartea ei au circulat tot soiul de zvonuri. Istoricul francez Varrilas relatează că soţul ei, cunoscut pentru brutalitatea şi cruzimea sa,  ar fi închis-o într-o celulă unde ar fi ţinut-o în întuneric. Totuşi, oficial s-a considerat că a murit de boală după ce a stat internată mult timp în biserica Trinitarians din Châteaubriand. 

marți, 27 februarie 2007

MADAME DU BARRY

            Numele ei la naştere a fost Marie-Jeanne Bécu,  s-a născut în anul 1743 la Vaucouleurs şi a murit la Paris în decembrie 1793.
Fiica nelegitimă a unei bucătărese şi a unui călugăr, Marie-Jeanne este crescută şi educată din „donaţiile” unor iubiţi ai mamei sale. La vârsta de 15 ani, ea se mută la Paris, unde, sub numele de Jeanne Rancon, lucrează ca asistentă a unei modiste.
Graţie frumuseţii ei „intră” în atenţia unui nobil francez – Jean du Barry –  a cărui amantă ajunge şi care o ajută să devină curtezană de lux, introducând-o în cercurile societăţii pariziene.
Pentru început este metresa Ducelui de Richelieu. În 1768, contele Jean du Barry o recomandă fratelui său căruia îi propune să o ia de soţie şi să o prezinte la curte pentru a-i da posibilitatea să-l cucerească pe rege şi, astfel, să poată avea, prin intermediul ei, influenţă asupra deciziilor politice.
După moartea doamnei de Pompadour, Madame du Barry devine, până la moartea acestuia, favorita regelui Louis al XV-lea. Într-adevăr, Madame du Barry exercită o oarecare influenţă politică la curtea Franţei însă deciziile ei o fac nepopulară.
După moartea regelui, ea este surghiunită la mănăstire şi i se interzice să vadă pe cineva sau să scrie cuiva.
Din anul 1776 şi până la izbucnirea Revoluţiei franceze ea locuieşte în palatul Ducelui de Brissac. În timpul Revoluţiei călătoreşte des în Anglia, însă bănuită că aduce deservicii Franţei, la întoarcere, este arestată şi acuzată ca ar fi conspirat împotriva nou înfiinţatei Republici Franceze. După un sumar proces a fost executată prin ghilotinare în decembrie 1793.