poemul salvator - VII
cât de primejdioasă poate fi o dimineaţă în care
metropola a luat-o cu mult înaintea ta? ai pierdut zgomotul
duşurilor. galeriile de coapse foindu-se pe sub rochiile subţiri
de vară. muşchii masculilor zvâcnind la trecerea înmiresmată
a şoldurilor puţin somnoroase.
***
încă nu desluşesc muşcăturile călduţe ale bosumflatului aer de
dimineaţă târzie de iulie. ia să văd: ce să-i cer acestei zile în care
am pierdut startul? poate un inel din trunchiul cireşului? poate
o inimă de colindat de la un capăt la altul? ştiu! am să-i cer un
urs din frunze de dud să-mi hrănesc viermii de mătase. fiecare
anotimp se-mbracă în alt costum. chiar fiecare lună uneori. da!
gogoşile stau aliniate purtând în ele istorii întâmplări destine
***
cât de norocoasă sunt! pe mine nu mă ating ghearele de oţel
ale unor întâmplări de nedestăinuit. plictisitor ar spune unii
eu spun că această linişte interioară mă ajută să caut destinsă
limpezimile ori adâncimile contrariilor. urc şi cobor versanţii
literaturii. nu mi-aş îngădui alte forme de relief oricât ar încerca
unii să mă descumpănească. lăsaţi-o baltă!
***
dacă tot n-am ce face îmi privesc liniile din palme. s-au adâncit
o mulţime de cărări se împrăştie în toate părţile. pe care s-o iau?
să umblu pe două cărări? am s-o iau pe cărarea cu trepte cât încă
mai este lumină. cobor spre interiorul genunii. mă lepăd de totemul
succesului. mă aşez pe o laviţă din frunze de stejar. îmi scot caramelele
de zmeură din buzunar şi încep să mestec. important e să nu cad din palmă
***
în sfârşit îmi recunosc pijamaua. pe întinderea galbenă încep să navighez
printre corăbioarele colorate. fiecărei corăbioare îi corespunde şansa unui
golf între bine şi rău. îmi privesc pijamaua. e numai bună de tabără. spre
seară voi aprinde un foc de tabără şi îţi voi cânta în cât mai multe sirene
posibil
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu